Azi e mai linişte decât de obicei. Raze galbene ţâşnesc din gâtul veiozei. Se aşează pe corpul din faţa mea, transformându-l într-o statuie de ceară. Cu o mişcare sigură, trupul întinde un braţ şi trage o ţigară din pachetul care zace desfăcut pe noptiera de lânga pat. Dintr-un „clic” se naşte o noua flacară care parcă urmează să poarte un război cu lumina veiozei. Pe faţa trupului de ceară sunt proiectate umbre din două direcţii, din două planuri – calm si dorinţă de lupta. Bricheta se stinge după două secunde. Rămâne doar o lumină mică, din care iese fum.

Anunțuri

Il gadilau sub pleoape fluturii ramasi fara culori, cu aripile abia agatate de trupul fosilizat. Niste mici furnici rosii ii urcau pe aratatorul de la mana dreapta, folosindu-se de amprentele si de liniile din palma lui ca de niste carari de la care nu trebuie sa se abata. Odata ajunse la incheietura, si-au scos corturile cu mici stegulete rosii, instalandu-se permanent pe pamantul proaspat cucerit.
Nimic nu intuneca linistea tanatica. Nici macar musca lipita de nasul lui nu indraznea sa-si tipe, meschina, descantecul.
Pace. La sfarsit, pace.

Fericire

M-am născut cu ceva în ochi. La început am ignorat acel ceva, gândindu-l ca pe o parte din mine. Pe măsură ce am crescut, a devenit din ce în ce mai evident faptul că în ochi aveam înfipt ceva străin. Apoi am realizat că ceva-ul mă obligă să văd realitatea, fără să fie filtrată de emoţii, de simţuri, de naivitatea exagerată sau de impulsuri. Vedeam realul cel mai real, cu un singur ochi, cu ochiul stâng. Aşa că l-am scos şi l-am pus pe trupul decapitat al unei muşte. Normal că musca a fost zdrobită. Am râs. Şi am plecat.

Fericire

Din gheaţă-n gheaţă

Se pot ascunde multe în umbra unei buruieni. Inclusiv amorul negru al unei călugăriţe. Ce poate fi mai crud, decât să exişti condţionat de principii demult născute, care printr-un miracol încă n-au apus?! S-a născut liberă, dar a ales drumul rasei cu suflu gregar, subjugând orice dorinţă laica. Şi-a murit. Singură, uitata, cu capul zdrobit sub umbra unei buruieni.

Din gheaţă-n gheaţă

Înc-o muscă

Când mortul îi îmbrățișează pe cei vii, când vocea tace, atunci musca începe să-și frământe picioarele răsturnate. Și odată cu ea, tremură toata cutia. Nu e acoperită. Are un perete mânjit cu un verde murdar. Pe jos e rumeguș pătat de lacrimi și sânge. Și rugaciuni se ridică din fiecare muchie a cutiei, toate pentru musca ce acum renaște, însă fără cap.

Înc-o muscă

Povestea celui ce nu a scris niciodată (1)(2)

(1)
Nu am fost un copil curios. Nu am fost nici copil, dacă mă gândesc bine… M-am născut între două avorturi, parcă plătind pentru păcatul celor care au fost înainte și al celor încă neștiuți. În mine se găsesc bucăți din cei care au vrut să-mi fie părinți, bucăți pe care le reneg și le blestem, pe care le îndes adânc, sub unghia de la degetul mic, de la piciorul stâng. Mi-am pierdut degetul ăla. Nu știu dacă l-am pierdut sau doar îl ignor, dar atunci când mă privesc în geamul de la ușa din hol, goală, cu un ochi închis, văd doar carne și oase și piele, un cap confuz, câte două mâini și picioare, însă degetul ăla nu apare.
Nu am oglindă. M-am uitat odată într-una și mi s-a părut că ochii pe care îi priveam, mă priveau de fapt ei pe mine.  Mă fixau cu atâta forță, mă apăsau. Am spart oglinda.
Sunt trei ani de când sunt singură, de când nu am mai văzut sau – mai rău – auzit un om. Acum trei ani le-am spus să-și taie singuri capetele și m-am închis în groapa pe care am săpat-o pentru noi. Singură, cu o agendă și un creion cioplit. Am sperat ca îndepărtându-mă de veninul celor ca mine, al celor care m-au forțat să țin un ochi permanent închis, să pot renaște, ca un Iisus păgân, crucificat sub ignoranța celor cu spirit gregar.
Agenda aia e piatra de pe mormântul meu. Neclintită. Încerc să o ridic, să fiu Atlas pentru cerul nescris al lumii mele, să o rup, pagină cu pagină, să-i dau foc. Nimic. Zeii din mine au hotărât ca ieșirea din mormânt să fie scrisă, iar eu nu pot să scriu. Nu, nu am scris niciodată, altfel decât cu privirea peste totul scabros care eram. Dar ăla nu era „scris”. Era divinizarea profanului sub semne lumești. Era gândirea păcatului ca ideal, ca unică direcție a oaselor sub piele.  Peste pielea ta încinsă am gândit atâtea vieți, dar niciun cuvânt nu a ieșit din gâtul creionului.
Ah, Creionul ăla! De câte ori îl apuc între degetele mele strâmbe, simt cum îmi arde amprentele, încercând să mă transforme în nimic. Amprentele… și-apoi liniile ce despart degetul de mână, apoi liniile din palmă și linia ce desparte mâna de braț. Atunci îmi intră în vene și simt cum încep să dispar dinăuntru.
(2)
Arunc Creionul de teamă să nu rămână din mine doar un trup rufos, închis într-o groapă cu pecetea paricidului. Mă trezesc de fiecare dată cu păcatul încrestat în gât. Mă apasă… apasă atât de tare, încât stau nemișcată ore în șir, înghițindu-l puțin câte puțin. Îmi ucid păcatul așa cum a fost ucis acela aproape-născut, dinaintea mea. Cărei voințe s-a supus moartea celui neștiut? Și cel de după mine, a doua copertă a blestemului mundan, el de ce „a fost” înainte să fie?
Mă întreb unde se luptă cei morți și cei nenăscuți… și pentru ce?
Ca o valchiră, întind o mână, oprind cadrul tanatic etern existent în groapa asta. Încerc să găsesc o altă scăpare, dintr-o dorință masochistă de a mă alătura celor pe care îi disprețuiesc.
Le era frică să mă numească om. Și nici nu sunt om. Am luat un băț cioplit și m-am încoronat regină. Și-apoi m-am născut, între două avorturi.

Povestea celui ce nu a scris niciodată (1)(2)

Bec

Un galben bolnav acoperă peretele în care te-am zidit. Închisoarea ta îmi e salvare. Ești prins în zidul care mă apară de om și de nor și de cal și de frunză. Plec cu o frunză pe talpa cuiva. Mă desprind, însă frunza rămâne lipită, iar de ea se prinde un alt om –  un alt eu care devine una cu frunza și una cu talpa și una cu piciorul înghețat ce șchioapătă pe fața ta care e prinsă în perete. Ne-am zidit, două frunze.

Bec

Despre frică

De ce să auzi? De ce să laşi
albul să te cuprindă?

A trecut un an. Şi de un an
am început să văd. Să văd ceasul
lipit de tavan, care ajungând
la ora fixă, se întoarce
cu o secundă înapoi…
Ceasul anului de foc.
An de voci strivite, chipuri plânse,
roase, şi de nopţi în rânduri.

Vrei tu să fii ora mea?
Vrei să fii ultima mea oră?
Promit să opresc timpul
înainte de minutul final.
Să rămânem încleştaţi, deformaţi, prinşi
sub cearşaful alb care acoperă două vieţi.

Ai pierdut! Ora a trecut
şi minutul s-a întors,
îmbrăţişând agonia naşterii sale.
Sub cearşaf ai rămas doar tu,
plătind pentru toate orele dinaintea ta,
pentru filele scrise şi pentru cele
încă neatinse de trufia simţurilor.

Veniţi, veacuri! Veniţi şi simţiţi
mânia celor care-au adorat
fiecare secundă a fiecărui minut
al unei ore. Al acelei ore.
Tu, timp, chip al morţii,
fii blestemat!

Citește în continuare „Despre frică”

Despre frică

Nocturnă

Stau pe-un colţ de pat, fără saltea.
Tu întins, cu ochii închişi.
Cu ochii închişi mă vezi.
Nu pot să plec.

Îţi ating cu un deget fruntea
pe care-am sărutat-o de-atâtea ori –
e gri, şi prin mijlocul ei
trece o linie crestată adânc in pielea încinsă –

apoi un ochi strâns, însă umbra lui
nu mă mai nelinişteşte –
e doar un ochi. Un ciob de viaţă, fără viaţă –

apoi obrazul – la fel de gri ca fruntea,
ca gândul şi ca cerul pe care îl pictai
când nopţile se înălţau
între trupul meu
şi trupul tău, îndepărtându-ne –

apoi buzele – carne crudă, carne păcătoasă…
doar carne.

Citește în continuare „Nocturnă”

Nocturnă